Search

2016-12-01

Pro Caransebes

Pentru a sistematiza mai eficient informațiile despre istoria Caransebesului, toate articolele pe aceasta temă le-am transferat într-un nou blog la adresa: procaransebes.blogspot.ro


Click aici pentru a citi continuarea...

2015-03-16

Cetatea de la Caransebeş (III) - Oraşul fortificat. Avanpostul cetăţii.

Oraşul fortificat
Oraşul era format din casele locuitorilor dispuse în jurul acestei fortificaţiei centrale. Cu timpul, transformarea în cetate a locului fortificat s-a făcut prin înconjurarea oraşului cu un zid de apărare ce a suferit diverse modificări de-a lungul istoriei, fiind întărit cu şanţ de apărare, turnuri şi mai apoi cu bastioane.
În prima fază, cetatea avea un caracter castral, fiind formată din zidul de apărare construit din piatră de râu nefasonată legată cu mortar format din nisip si var nestins, hidratat la momentul punerii în operă, rezultând o zidărie cu o bună duritate. Grosimea zidului de incintă al oraşului era de cca. 1,30 metri, conform rămăşiţelor acestuia evidenţiate arheologic, iar înăţimea sa poate fi estimată la 4 metri. Apărarea zidului era sporită prin existenţa unui şanţ cu apă. Perimetrul acestui zid măsura cca.830 metri iar suprafaţa înconjurată era de aproximativ 4 ha.
Planul cetății bastionare de după anul 1690 suprapus peste actuala hartă a orașului
Cetatea dispunea iniţial de o singură poartă aflată în partea sudică, spre apa Sebeşului, iar mai târziu și de o a doua, situată în partea opusă. Numele acestor porţi erau în acord cu direcţia în care ducea drumul ce trecea pe la ele, astfel că cea sudică se numea Poarta Orşovei, iar cealaltă Poarta Transilvaniei.
Avansul tehnicii de luptă precum şi pericolul continuu a impus modificarea zidului de incintă al oraşului fortificat prin adăugarea unor elemente de întărire ale acestuia, cum ar fi turnuri de apărare ieşite în exteriorul zidului, pe partea estică şi vestică, precum şi construcţia unui bastion circular în colţul nord-vestic al zidului.
Porţile cetăţii erau şi ele prevăzute cu turnuri de apărare, toate aceste elemente asigurând vizibilitatea de-a lungul zidului, precum şi posibilitatea apărării eficiente a obiectivului prin executarea de foc în cât mai multe direcţii. Totodată, zidul de apărare al oraşului este căptuşit cu pământ pentru a rezista ghiuleleor trase asupra sa, ştiut fiind faptul că un zid de piatră are tendinţa de a crăpa atunci când este lovit proiectile de tun.
Planul de refortificare a cetății din 1689 întocmit la ordinul generalului Veterani

Această primă fortificare mai importantă a cetăţii este de presupus că s-a întâmplat între anii 1551-1552 din ordinul generalului Giovanni Battista Castaldo comisar militar al în Transilvania al împăratului romano-german Ferdinand I de Habsburg.
O a doua fortificare importantă a cetăţii are lor după eliberarea orașului de sub dominația otomană în anul 1688, cel mai probabil in 1689-1690 cu transformarea acesteia într-o cetate bastionară după sistemul italian vechi. Refortificarea cetății s-a făcut în această perioadă la ordinele generalului imperial austriac Federico Veterani și în baza planului arhitectural al inginerului Giovanni Morando Visconti.
În cele cinci colţuri ale zidului au fost implantate bastioane ce măreau puterea militară de apărare a fortificaţiei. Bastioanele au fost construite din stâlpi de lemn şi împletituri de nuiele, fiind umplute cu pământ bătătorit. Cele cinci bastioane purtau nume, acestea fiind (începând cu cel mai sudic bastion, în sens orar): bastionul Orșova, Regal, Arhiducal, Transilvania și, în fine, Imperial.
În dreptul celor două porți ale cetății au fost edificate raveline cu scopul întăririi acestora, iar calea de acces în cetate urmând să trecă prin acestea. Alte patru raveline au fost proiectate a se construi între bastioane.
S-a refăcut șanțul de apărare al cetății, alimentarea acestuia era făcută cu apă provenind din pârâul Potoc și a celorlalte cursuri mici de apă de pe teritoriul cetății, iar deversarea apei se făcea prin intermediul unui canal de drenaj înspre vest, ce ajungea până la Timiș, traversând câmpul cunoscut sub denumirea de Țarină.
Planul de refortificare includea și construirea unei opere de corn, o structură elongată în fața bastionului Orșova, ce urma să cuprindă întreaga zonă de platou ce se se întinde până la actualul cimitir Sf. Ioan, căderea bruscă de nivel a terenului pe o terasă inferioară, fiind un factor natural în apărarea cetății.
Din lipsă de fonduri și timp, nu toate lucrările de fortificație au reușit să fie înfăptuite. Astfel, de exemplu, opera de corn nu a fost nicicând finalizată, doar latura ei estică fiind construită efectiv.
Partea de oraş aflat în interiorul zidurilor, intra muros, era formată, din casele locuitorilor mai bogaţi, îndeosebi a nobililor. Tot în interior se aflau şi câteva grădini, de presupus că cele aflate pe lângă unele din aceste case. Călătorul turc Evlia Celebi, notează că, la momentul vizitei sale din 1660 “în cetate sunt trei sute de case de ale ungurilor, cu acoperişuri de lemn”, consemnare care ne dă, în linii mari şi cu o oarecare reţinere asupra numărului de case, o imagine asupra acestui aspect.
Oraşul din exterior se întindea în mare parte la est de cetate, pe platoul cuprins între actuala stradă Romanilor şi centura ocolitoare, pe valea Potocului, precum şi dincolo de râul Sebeş, în zona aflată în dreptul Dealului Crucii, unde se afla suburbia numită Mehala.
Străzile oraşului interior trebuie să ni le imaginăm total diferite de actuala noţiune de stradă. Spre deosebire de o stradă actuală, relativ dreaptă, străzile cetăţii Caransebeşului erau întortocheate, cotind brusc în faţa vreunei case, ocolind o alta, trecând pe lângă o grădină sau o fâneaţă. O stradă putea să înceapă în interiorul zidurilor şi să se continue în exterior, către suburbii.
Istoria păstrează numele unor străzi alte oraşului medieval, iar contextul documentar în care au fost consemnate permite localizarea cu aproximaţie a acestora.
Aşa au fost, în interiorul şi exteriorul cetăţii:
  • strada numită Rácz utca (strada Sârbilor), situată intra muros, în care se afla poarta oraşului, cea numită mai târziu Poarta Orşovei, care continua pe o porţiune a actualei străzi Muntele Mic
  • Barát utca (strada Călugărilor), stradă pe care se afla claustrul mănăstirii catolice a cărei prezenţă în oraş este datată documentar încă din 1429. Această stradă trebuie să fi fost cea care ducea din cetate la mănăstirea aflată cel mai probabil în zona actualei biserici catolice şi a parcului dintre aceasta şi Euro Shopping Mall.
  • Bánutca (strada Banului), o stradă aflată în exeteriorul cetăţii, pe lângă pârâul Potoc
  • Várkapuja utcza (strada Porţii Cetăţii), de presupus că se afla în interiorul oraşului fortificat, documentele în care apare menţionată consemnează existenţa mai multor case pe această stradă. Probabil ca pe această stradă se afla poarta de acces în fortificaţia interioară a cetăţii, dat fiind că numele său face referie la “várkapu”, poarta cetăţii şi nu la poarta oraşului, adică cea din zidul de incintă.
  • Chermuran utcza, Zerem-utcza, platea Czermuranÿ este una şi aceeaşi stradă, cu numele românesc Strada Ţărmului sau Ţărmuranilor, pornea din cetate şi ducea dincolo de râul Sebeş, continuând cel mai probabil pe actualul drum către Zlagna. Pe această stradă se aflau fâneţe, grădini, iar documentele menţionează că adiacentă acesteia curgea pârâul Zlăgniţa. Cel mai probabil strada deservea accesul către suburbiul Mehala.
  • Alsó-utca / Kis utca, Strada de Jos / Strada Mică este probabil actuala stradă a Târgului şi continuarea acesteia, str. Sorin Titel. În această stradă, pe apa Ierugii aveau locuitorii mori, iar în aval se află încă de la începutul secolului al XVI-lea şi până acum locuinţe ale ţiganilor.
  • Platea Civitatis/via publica, drumul oraşului era strada ce deservea partea de oraş situată în afara zidurilor cetăţii, în partea de est a acesteia. În această stradă se aflau atât case, cât şi grădini, fâneţe şi livezi, iar în apropiere trecea pârâul Potoc1.
  • Nagy utca, stada Mare, aflată în oraşul fortificat, probabil aceasta era strada principală a acestuia, ce ducea de la una din porţi la fortificaţia interioară. Posibil să fie una şi aceeaşi cu strada Porţii Cetăţii, de care am amintit deja mai sus.
Cu siguranţă, în afară de străzile menţionate, mai existau şi altele ale căror denumiri nu au supravieţuit trecerii timpului, nefiind consemnate în documentele rămase. De exemplu, în anul 1688 oraşul avea în exteriorul său şase străzi.2
Oraşul avea două pieţe, una în interiorul cetăţii, aflată lângă zidul fortificaţiei interioare, iar cealaltă în oraşul exterior, situată cu mare probabilitate pe locul actualului parc din faţa primăriei. Tind să cred că piaţa din afara oraşului fortificat se afla pe acest loc deoarece în general pieţele principale se aflau lângă bisericile principale din localitate. Or, în evul mediu, până în 1658 biserica principală a localităţii era cea catolică a cărei ruine s-au găsit în 1988 în centrul oraşului cu prilejul sistematizărilor.
În timpul dominației otomane orașul avea un târg și un bazar, așa cum reiese din descrierea făcută de Evlya Celebi. Este posibil ca în timpul ocupației turcești bazarul din afara cetății să se fi aflat nu în actualul centru al orașului fiincă biserica de care aminteam mai sus a fost demolată imediat după înglobarea orașului în zona cucerită de otomani. Este destul de posibil ca bazarul să se fi aflat undeva la est de cetate, în suburbia Potoc.
Cursurile de apă de pe teritorul cetăţii şi oraşului din afară erau reprezentate de:
  • pârâul Potoc care îşi trage denumirea din maghiarul patak (însemnând pârâu), de-a lungul căruia erau case, grădini, iar în promontoriul acestuia se găseau vii.
  • Ieruga, braţul artificial ce deriva din Sebeş în amonte de actulul târg de vite şi străbătea oraşul exterior pe lângă cetate. Acest curs de apă avea mare utilitate practică întrucât de-a lungul său se aflau mori ce erau acţionate natural.
În afara cetăţii, dar pe teritoriul localităţii se găseau următoarele zone mai mari:
  • suburbiul Potoc, situat de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, cuprindea partea cea mai mare a oraşului exterior. Având un aspect rural, includea case, grădini, fâneţe. În partea deluroasă, înspre actualul aeroport, se găseau vii.
  • suburbiul Mehala sau Măhala, aflat dincolo de râul Sebeş, cam în dreptul Dealului Crucii, peste apă de actualul sediu al Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură. Cartierul avea un caracter predominant agricol, locuitorii muncind terenurile din ţarina dintre Sebeş şi pârâul Zlăgniţa.
  • Racoviţa, o zonă aflată în partea de nord a oraşului, între Timiş şi drumul spre Haţeg. Aici s-a aflat în vechime o aşezare ce a fost devastată şi părăsită, iar în anul 1459 teritoriul său cu toate ce se mai găseau acolo au fost donate oraşului Caransebeş de către Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. Numele său de origine slavă înseamnă loc cu raci, probabil cândva trăiau raci în cursul de apă ce-l străbate, adică Vâna Căbunari.
  • Teuşul, numit îndeobşte în zilele noastre Teiuş, zona împădurită situată dincolo de râul Timiş, în care se găseau multe dealuri cu vii, versanţii cu expunere sudică fiind în acele timpuri locuri propice cultivării viţei-de-vie. Cât priveşte numele acestei zone, acesta provine din maghiarul tővis, însemnând loc cu spini, mărăcinş. Documentele medievale îl consemnează sub diverse forme scrise: Tyvis (1447), Tews (1470-1478), Thys (1552), Thus (1586), Tus (1641), Teouis (1643), toate aceste forme fiind redarea grafică medievală a cuvântului tővis. Argumente în acest sens sunt următoarele: cuvântul maghiar tövis are forma arhaică tüvis el originând de fapt din cuvântul tűs (însemnând: cu spini/cu ace). În scrierea veche, latină şi, mai târziu maghiară medievală, vocala ö/ő se transcria destul de des prin -ew, iar sunetul ü prin y sau u.3
  • Lunca, numită mai apoi Lunca Asan Aga, este câmpul aflat dincolo de Timiş înspre Lugoj, mărginit de râul Timiş la est şi calea ferată spre Reşiţa la vest. În zilele noastre, acest loc se află pe teritoriul comunei Păltiniş.

Avanpostul cetății
Cetatea dispunea de un avanpost, o fortificație exterioară aflată între actualele străzi Cazărmii - Racovița - Gen. Moise Groza, în spatele parcului Dragalina, cam pe aliniamentul clădirii actualului muzeu. Era astfel situat la cca. 900 m de cetate și reprezenta un obiectiv militar auxialiar al acesteia.
Destul de puțin studiat, acest fortalitio făcea parte din sistemul de întărituri al cetății Caransebeșului, având un important rol defensiv. Astfel,situarea sa în acest loc a avut caracter strategic, pe de o parte fiindcă realiza un control asupra drumului ce trecea pe lângă cetate pe ruta Lugoj-Orșova, iar pe de altă parte, în cazul unui asediu asupra cetății, impunea dușmanului atacarea acestui punct întărit, forțându-l astfel să se desfășoare și să-și consume o parte din energie și resurse în mod prematur, înainte de a ajunge la zidurile cetății propriu-zise4.
De când datează acestă fortificație este greu de precizat, datele istorice disponibile în acest moment nepermițând decât speculații cu privire la acest aspect. Certă este însă existența sa la sfârșitul secolului al XVII-lea, deoarece cu ocazia unui atac otoman din vara anului 1697 s-a consemnat incendierea către turci a acestui avanpost5. Este acceptabilă ipoteza6 ca acesta să fi existat concomitent cu cetatea încă din timpuri vechi, însă în lipsa unor informații certe obținute prin cercetări arheologice coroborate cu date documentare, teoria nu poate să depășească în acest moment faza de supoziție.
Detaliu al primei ridicări topografice a Imperiului Habsburgic (cca. 1768) pe care se observă fortificația în zona actualului muzeu din Caransebeş

Forma și dimensiunile, precum și dotarea avanpostului ne sunt cunoscute doar așa cum arătau ele la începutul secolului al XVIII-lea, informații disponibile din documentele militare ale epocii7.
Planul districtelor Lugoj și Caransebeș din 1723 - detaliu de hartă pe care figurează avanpostul
Fortificația era constituită din câteva clădiri cu rol de cazarmă și altele cu funcție de depozit de provizii, arme și muniție, înconjurate de un zid ce imprima întregului complex o formă dreptunghiulară, având dimensiunile de 210 x 74 metri. Zidul dispunea de patru bastioane, unul aflat într-unul din colțurile castrului, iar celelalte pe trei dintre laturi. Tot avanpostul era înconjurat de un șanț de apărare cu apă, accesul în interiorul zidurilor facându-se pe un pod mobil aflat în dreptul porții. Zona în care era situată fortificația era una natural mlăștinoasă, însă pentru alimentarea cu apă a șanțului s-a construit un canal ce aducea apa din șațul cetății din dreptul bastionului arhiducal iar pentru drenare un altul ce străbătând câmpul Țarinei se vărsa în Potoc, apa deversată ajungând în final în râul Timiș. Zona mai era alimentată cu apă și din Ieruga ce străbătea orașul și trecea prin apropierea avanpostului.
In timp această construcție cu caracter militar a fost modificată, cel mai probabil, din cauza distrugerilor provocate de continuele lupte dintre armatele otomane și cele austriece. Ea a luat diverse forme și a fost supusă unui proiect de modificare în scopul eficientizării funcției sale defensive.
Banatul Timișean la 1770 - detaliu de hartă cu reprezentarea avanpostului
Este insteresant că acest obiectiv nu a fost supus procesului de demolare împreună cu cetatea propriu-zisă ca urmare a prevederilor Tratatului de la Karlovitz din 1699, continuându-și existența mulți ani mai departe. Reintrarea Banatului sub dominație austriacă în urma Tratatului de la Passarowitz din 1718 impune desigur asigurarea unui punct întărit în această zonă pentru a spori capacitatea defensivă. Avanpostul este regăsit pe hărțile militare de după momentul demolării cetății petrecută în 1701, astfel că el figurează pe planurile din 1717, pe hărțile zonei din 17238, respecitv pe harta9 Banatului Timișean din 1770.

Comitatul Caraș la 1781 - detaliu de hartă pe care avanpostul nu mai este reprezentat
În final, odată cu dispariția pericolului otoman și datorită dezvoltării orașului în direcția actuală, avanpostul și-a pierdut importanța și a fost demolat, iar terenul nivelat și desecat, pierzându-se orice urmă vizibilă a existenței sale. 
Deja pe harta10 din 1781 nu mai apare evidențiată fortificația, probabil ea nu mai exista deja sub forma anterioară. Pe locul respectiv au continuat să fie obiective ale armatei, poate cel mai marcant dintre ele este cel care a rămas încă mărturie a erei militare prin care a trecut orașul, cazarma de infanterie ce adăpostește actualmente muzeul din Caransebeș.

_____________________________________
1 Pesty Frigyes, A szörényi bánság és Szörény vármegye története, Budapest, 1878, vol. III p.226:”[...]quibus fenetis et hortis a plaga Orientalj Torrens wlgo patak ciuitatis, Meridionalj platea ciuitatis, Occidentalj feneta partim Anne Patoch, partim laurency bokor, Septemtrionalj siue aquilonari plagis fenetum Andree bertha, viciuando adiacere dinoscuntur[..]”
2 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Fondul Familiei Macskási
3 René Demeter, Teiuş/Teuş - o dihotomie caransebeşeană, la adresa http://dicto-simpliciter.blogspot.ro/2012/11/teiusteus-o-dihotomie-caransebeseana.html
4 Liviu Groza, Aspecte militare ale Caransebeșului medieval, Ed. FED Lugoj, 1993, p. 39
5 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság… op.cit. vol. II p. 195
6 Liviu Groza, loc. cit.
7 Kriegsarchiv Wien, KPS GPA Inland C V - Karansebesch im Banat
8 Kriegsarchiev Wien, KPS, B IX a 626, Mappa von dem Caransebes und Lugoscher District, 1723, scara 1:122.000
9 Országos Széchenyi Könyvtár, TK 1888, Das Temeser Banat, 1770, scara 1:260 000
10 Magyar Országos Levéltár, S11 No 0251, Das Karaschovær Comitat, 1781, scara 1:144 000

Click aici pentru a citi continuarea...

2015-03-03

Cetatea de la Caransebeş (II) - Consideraţii topografice. Fortul interior.

Consideraţii topografice.

Cetatea Caransebeşului era situată pe o terasă a râului Timiş pe traseul vechiului drum roman ce lega Tibiscum de Dierna şi se găsea în cvartalul format de  actualele străzi Cetăţii - Romanilor - Gen. Trapşa  - Potocului.

Sistemul de fortificaţii referite sub numele generic de cetate era compus:
     dintr-un fort central sau cetatea de bază, nucleul întregului sistem defensiv,
     un zid ce fortifica o parte din oraş incluzând case ale locuitorilor,
 avanpostul cetăţii reprezentat de o fortificație exterioară orașului fortificat, necuprinsă în interiorul zidului de incintă.

În exteriorul zidului oraşului se aflau și suburbiile localității, cartiere fără apărare militară. Nu toate aceste elemente au apărut istoric în acelaşi timp, fortificarea oraşului făcându-se treptat.

Reprezentarea cetății în forma de la 1688 suprapusă pe actuala hartă a orașului

 Fortul interior

Este de presupus că la începuturile sale locul fortificat era reprezentat de un donjon de piatră modificat şi reparat în multiple rânduri de-a lungul timpului. Astfel, această fortificaţie reprezintă nucleul viitoarei cetăţi ce s-a format în jurul său. Prezenta acesteia este sugerată de reprezentarea grafică pe prima hartă tipărită a  Ungariei apărută la 1528, numită și harta Lázár[1]

Rolul acestei fortărețe era de a asigura locul de retragere a populației în cazul în care orașul era asediat, în ultimă instanță fiind cel mai puternic punct din sistemul defensiv al așezării.

Detaliu al primei hărți tipărite a Ungariei (1528) cu reprezentarea Caransebeșului
Situată pe o terasa superioară a râului Timiș, cetatea interioară se ridica undeva în dreptul numărului 45 de pe actuala stradă Romanilor, dominând zona dimprejur. Nu se ştie iniţial cum arăta şi ce dimensiuni avea, datele despre el fiind puţine în izvoarele istorice scrise, iar cercetăriile arheologice efectuate nu au relevat multe informaţii noi. Din analiza unui plan ce datează cel mai probabil din 1688, putem deduce că la acel moment acesta era înglobat într-o construcţie de formă decagonală cu diametrul de cca. 85 de metri, cuprinzând în interiorul său cam 4000 mp.

Această cetate interioară (arx interior, cum era numită în documentele medievale) era astfel construită, din motive de apărare, încât accesul în interiorul ei să fie cât mai dificil. Avea o singură intrare în partea nord-vestică situată la o înălţime de aproximativ 5-6 metri de la sol, iar pentru a ajunge la ea, de la nivelul drumului se urcau 30 de trepte[2], donjonul fiind construit pe o terasă superioară căii de acces, cu o diferenţă de nivel de câţiva metri, fapt ce îi conferea, prin exploatarea reliefului, o sporită capacitate de apărare.  Înălţimea estimativă a donjonului era de 12-16 metri, luând ca referinţă înălţimile unor edificii medievale cu funcţie similare din zonă.[3] În partea superioară, deasupra porții de acces, zidul donjonului prezenta creneluri şi deschizături pentru a putea se putea trage sau arunca pietre asupra inamicului[4]. Donjonul prezenta cel mai probabil un acoperiș cu șarpantă din lemn și învelitoare de șindrilă pentru a apăra de precipitații construcția.
Cetatea interioară formată din donjon și zidul de apărare al acestuia a fost rezidită[5] şi reparată de mai multe ori de-a lungul istoriei, probabil din cauza numeroaselor distrugeri suferite în luptele cu turcii. Și-a încetat existența în 1701, fiind demolată ca parte principală a cetății ca urmare a aplicării Tratatului de la Karlovitz semnat în 1699.

O interesantă utilizare a rămășițelor donjonului a reprezentat-o folosirea, probabil a fundației vechii construcții, ca pivniță de păstrare a gheții la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, în trecutul nu foarte îndepărtat aici se găsea podrumul lui Homolka după cum era cunoscut locul în limbajul locuitorilor, un depozit frigorific întrebuințat de berarul Homolka ce-și avea până în anul 1888 fierbătoria de bere, precum și berăria, în centrul orașului[6], în clădirea inexistentă acum ce se afla odinioară pe locul actualului centru comercial Euro Shopping Mall și se întindea de la strada principală până dincolo de Canalul Morilor ce trecerea pe str. Vasile Alecsandri de azi.


[1] Országos Széchényi Könyvtár, Budapest, cota App. M.136: Tabula Hungari[a]e ad quatuor latera per Lazarum quondam Thomae Strigonien[sis] Cardin[alis] Secretariu[m] viru[m] exp[er]tu[m] congesta(…) accesibilă la http://lazarterkep.oszk.hu/
[2] Călători străini despre Ţările Române,vol. 6, Evlya Celebi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 p. 535
[3] Donjonul de la Turnu Ruieni avea înălţimea de 13,5 m, cel de la Mehadia 16 m, iar cel de la Vârşeţ 19 m (n.a.)
[4] Călători străini…, op.cit. p.536
[5] Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Ed. de Vest, Timişoara, 2007 p.250
[6] Edgar Müller, Betrachtunger zur Geschichte meiner Heimatstadt Caransebes, manuscris, 1975, p.47

Click aici pentru a citi continuarea...

2015-03-02

Cetatea de la Caransebeş (I) - Datare şi contextul apariţiei. Numele.

Datare. 

Cetatea de la Caransebeș este atestată documentar destul de târziu, în mod indirect, printr-un document1 emis în 5 iunie 1325 când existența cetății este subînțeleasă din funcția de castelan al acesteia îndeplinită de magistrul Szeri Pósa, menţionat în acest înscris.
Primul document (1325) care atestă existența cetății de la Caransebeș
«magistro Posa de Zer castellano de Sebus»
Ar fi simplistă, însă, excluderea posibilității reale a existenței acestei cetăţi cu mult înainte de atestarea sa documentară, doar fiindcă nu s-au descoperit până acum alte documente anterioare celui menționat mai sus.

Localitatea Caransebeş a fost atestată documentar prima dată la 23 aprilie 1290 prin intermediul unui document emis de aici de regele Ungariei Ladislau al IV-lea Cumanul2. Însuşi faptul emiterii documentului de către rege din Caransebeş induce ideea că poposirea suveranului s-a făcut într-un loc fortificat şi nu într-o unei tabără campestră, care ar fi fost menţionată expres, conform obiceiului vremii.


Contextul apariţiei cetăţii de la Caransebeş trebuie fixat în cadrul eforturilor de apărare a porţiunilor de graniţă ale Regatului Ungariei. Cel mai probabil, prima fortificare a acestui loc printr-un donjon din material solid s-a realizat imediat după Marea invazie tătară din 1241-1242 soldată cu inimaginabile distrugeri. Politica defensivă şi de reconstrucţie a ţării promovată de regele Béla al IV-lea avea în vedere construcţia de cetăţi fortificate3, iar oraşele aspirante la titulatura (şi drepturile aferente) de oraşe regale libere trebuiau să fie înconjurate cu ziduri de piatră. Cetatea de la Caransebeş a fost întotdeauna una regală, iar mai târziu, princiară, din documente reieşind faptul că nu a fost niciodată în proprietate privată.
Alegerea locului s-a făcut cel mai probabil pe considerente strategice, cetatea fiind aşezată la întretăierea a două drumuri importante care datează încă de pe vremea romanilor. Nu putem exclude nici varianta ca cetatea să fi fost construită pe ruinele unei fortificaţii mai vechi, întrucât pe locul ei s-au găsit prima dată în 1872, şi ulterior, urmele unei aşezări romane4.

Numele

Cetatea de la Caransebeş şi implicit, oraşul, erau referite în evul mediu atât prin numele Sebes / Sebeş cât şi prin Karánsebes / Caransebeş. De cele mai multe ori, cetatea era denumită simplu, Sebes/Sebeş, numele de bază al localităţii. În câteva documente denumirea era consemnată în varianta Sebus. Numele a primit particula Karán-/Caran-, care de fapt, era numele unei localităţi din apropiere5, pentru a se deosebi de alte localităţi cu acest nume, cum ar fi bunăoară Szászsebes / Sebeş-Alba, Borossebes / Sebiş sau chiar districtul Sebes din Ţinutul Secuiesc (terra Siculorum terrae Sebus).

Cert este că prima menţiune scrisă a numelui localităţii, cea din 1290, este în forma Karánsebes, ceea elimină eventuala incertitudine care ar fi putut plana asupra localităţii la care se face referirea dacă înscrisul ar fi folosit varianta Sebes.

Primul document (1290) care consemnează existența și numele orașului
« Datum in Karansebes sabbato proximo ante festum apostolorum philippi et Jacobi »

Originea numelului Sebes/Sebeş provine de la denumirea râului omonim pe malurile căruia a luat fiinţă oraşul. În limba maghiară cuvântul sebes însemnă „repede“, nume întâlnit la mai multe ape de munte care curg repede la vale.

Cât priveşte denumirea localităţii Karán/Caran, care a ajuns să completeze numele Sebeşului, aceasta nu se ştie de unde provine. Au fost formulate unele păreri, din păcate prea puţin argumentate6, cum că la origine însemna “loc cu piatră” în limba celtică. Consultând dicţionarele7 limbilor celtice existente şi luând în considerare modificările fonetice, cuvântul carragh (galeză) / carraig (irlandeză) ce înseamnă piatră ar fi cel mai apropiat de forma Karan/Caran, aşadar teoria ar părea plauzibilă la prima vedere. Consider însă ca foarte puţin probabilă această supoziţie, dat fiind că populaţiile celtice au ajuns în această regiune în secolul al treilea î. Ch. şi ultimele urme ale lor în zonă datează din jurul anului 200 î. Ch., ei migrând spre sud şi sud-est la presiunea dacilor şi geţilor care au început să ocupe acest teritoriu. Or în aceste condiţii, supravieţuirea denumirii respective timp de 1500 de ani (până la prima atestare medievală) are şanse minime.

O altă teorie propune derivarea etimologică a denumirii Karan de la numele personal maghiar vechi Karán8 atestat la 1255 şi în forma KarunUn curs de apă cu această denumire a fost consemnat în anul 1313 la graniţa comitatelor Baranya şi Somogy. Având în vedere că epoca în care acest nume era uzitat coincide cu cea a primei atestări scrise a localităţii, putem accepta ca posibilă această variantă a provenienţei denumirii.
O altă variantă vehiculată privind originea denumirii Karan/Caran este derivarea acesteia din turcescul kara, însemnând negru, supoziţie ce nu poate fi susţinută având în vedere că utilizarea denumirii Karánsebes este atestată documentar încă de la 1290, iar prezenţa turcă pe aceste meleaguri a apărut cu câteva sute de ani mai târziu.

În concluzie, cea mai plauzibilă și sustenabilă teorie etimologică a denumirii Caransebeș este că aceasta ar proveni de la antroponimul maghiar vechi Karan combinat cu Sebes, nume preluat de la râul „ce curge repede” pe malul căruia se afla așezarea.


__________________________

1 Arhiva Naţională a Ungariei, documentul Q-73-DL91205, emis de capitlul din Arad prin care se adevereşte că posesiunea Keer (din comitatul Arad) al capitulului este zălogită pentru 9 mărci către magistrul Pousa de Szer, castelan de Sebus şi Elyed (Ilidia).

2 Ibid. document Q-93-56468, prin care regele dispune cu privire la patronajul mănăstirii din Lelesz (azi, Leles în Slovacia)

3 Szilágyi Sándor, A Magyar Nemzet Története, cartea a V-a, A Tatárjárás kora, capitolul 6

4 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, Budapest, 1878, vol. II, p. 437

5 Este vorba de localitatea Karán/Caran care a existat în zona localităţii actuale Căvăran şi care şi-a încetat existenţa în secolul al XVI-lea. Vezi şi Ioachim Miloia, Căvăranul în Evul Mediu (O rectificare istorică) în „Analele Banatului” , nr.1, 1931

6 Alexandru Stanescu, Studia Caransebesiensis, Ed. Nagard, Lugoj, 2005 p.8

7 An English - Scottish Gaelic dictionary incorporating Dwelly, la adresa http://www.faclair.com, respectiv Irish dictionary online, la http://www.irishdictionary.ie

8 Fieder Mária, Baranya vármegye korai ómagyar kori helyneveinek nyelvi elemzése Debrecen, 2007. apud Fehérói Katalin, Árpád-kori személynévtár (1000–1301)/Onomasticon Hungaricum nomina propria personarum aetatis Arpadianae, 1000-1301. Budapesta 2004, p. 448


Click aici pentru a citi continuarea...

2014-12-08

Musaca de vinete, cartofi și năut

Musacaua o cunoaștem, de regulă, ca o combinație ce invariabil conține carne tocată. De fapt, tradițional asta și este, o mâncare dispusă în straturi, din care unul este format din carne. Am încercat însă, o variantă fără carne, în care proteina animală am înlocuit-o cu năut și ciuperci, iar rezultatul poate sta fără să se rușineze pe aceeași masă cu musacaua originală, așa cum o știm cu toții.

Să vă spun așadar mai jos cum am procedat.

Ingrediente:
  • două vinete, potrivite ca dimensiune
  • două cepe roșii, medii
  • un ardei capia
  • 4 cartofi
  • năut uscat, cam 200 g, dar dacă folosiți din cel prefiert, 1 conservă va fi de ajuns
  • 2 roșii mari, bine coapte
  • 5-6 ciuperci champignon
  • usturoi, 2 căței zdrobiți
  • ulei pentru prăjit, cca. 100 ml
  • iaurt gras (tip grecesc, cca.10%)
  • două ouă
  • sare, piper, chimen măcinat
  • parmezan sau cașcaval ras

Preparare:


  1. În primul rând, încă de cu o seară înainte ne vom ocupa de năut, evident dacă este din cel uscat și nu cel din conservă, prefiert,  ce poate fi folosit de îndată. Năutul uscat se pune în apă la înmuiat, așișderea ca la fasolea uscată. Până a doua zi, el se va fi umflat și poate fi pus la fiert în apă, fără sare. Fierbem năutul cam 1,5-2 ore, până se înmoaie. Cine dorește, poate să îl decortice după ce se răcește un pic, bob cu bob (chestie de răbdare chinezească), eu l-am lăsat așa cum este.
  2. Spălăm vinetele, curățăm cartofii. Tăiem ambele legume în rondele de cca. 1 cm grosime, vinetele le putem lăsa cu încredere cu coajă cu tot, nu va ieși nimic amar. Prăjim, în mai multe ture, rondelele de vinete și de cartofi în tigaia în care am pus puțin ulei. Va trebui să tot completăm cu ulei, fiindcă vinetele absorb hulpave uleiul ca un burete. Nu lăsăm prea mult rondelele, doar cât se vor prăji puțin și se vor înmuia. Le scoatem pe un platou.
  3. Curățăm și tocăm ceapa, ardeiul capia, ciupercile. Le călim în puțin ulei, fără a le arde prea tare, iar când toate s-au înmuiat bine, adăugăm și roșiile tăiate cubulețe. Cine are răbdarea necesară, le poate decoji în prealabil.
  4. Adăugăm la legumele călite boabele de năut. Cele fierte, da! Sau dacă mergem pe varianta năutului prefiert conservat, acum e momentul să deschidem tinicheaua și spălăm rapid boabele de năut sub un jet de apă. Amestecăm năutul în tigaie cu restul legumelor, mai lăsăm 3 minute pe foc, adăugăm usturoiul și condimentăm toată povestea cu sare, piper și chimen măcinat. Trecem la pasul următor.
  5. Într-o tavă încăpătoare sau o formă de sticlă de Jena, vom așeza pe fundul acesteia un strat din toți cartofii pe care i-am prăjit. Peste cartofi, pe care îi sărăm un pic, punem amestecul de legume care conține năutul, iar deasupra așezăm estetic într-un strat vinetele prăjite. 
  6. Batem cele două ouă cu iaurtul gras, formând un fel de sos. Omogenizăm în acesta și o parte din parmezan/cașcaval/brânză rasă (ce avem la îndemână). Turnăm acest sos peste legumele speriate din tavă și fără prea multe discuții le băgăm la cuptor (180 grade) vreo jumătate de oră. După cele 30 de minute regulamentare, scoatem tava, dar numai un pic, presărăm restul de parmezan (sau ce o fi) peste și o reintroducem în cuptor, pentru alte 15-20 de minute, adică până o vom declara că este gata.
  7. Servim musacaua asta atât ca prânz cât și ca o cină ușoară, poate chiar  romantică. Evident, îi vom alătura un vin corespunzător.
    Un rozé demisec ar fi o variantă ce s-ar încadra în context și ar face dintr-o banală musaca un mijloc ce va facilita discuția, va încuraja privirile lungi ce se vor opri cândva aiurea,  într-un loc oarecare de pe covor, unde zac uitați pantofii cu tocuri înalte, de culoare roșu aprins ce au rămas să se asorteze doar cu buzele ei, că vinul din pahare s-o fi terminat demult.










Click aici pentru a citi continuarea...

2014-06-15

Macedonie de legume la cuptor cu sos de mărar

Vara începe să ne onoreze cu zile frumoase şi calde iar legumele sunt acum în sezonul lor. Este păcat să nu profităm de toată savoarea şi sănătatea pe care ni le oferă acestea, aşa că vă propun un fel de mâncare foarte simplu, plin de gust şi culoare.

Ingrediente 
- diferite legume de sezon: morcovi, dovlecei, păstârnac, cartofi, conopidă, broccoli, roşii etc. -ce are omul la îndemână
- puţin ulei de măsline
- un păhărel de vin alb demisec
- sare, piper
- mărar
- o lingură de făină
- 2 căţei de usturoi (opţional)
- un strop de oţet

Preparare
Tăiem legumele grobian în bucăţi mai mari, respectiv, mai mici, după cum ne permit ele şi conştiinţa. Le punem într-o tavă potrivită sau într-o formă de Jena, le dăm cu puţină sare şi piper, le stropim cu ulei de măsline, adăugăm păhărelul de vin şi acoperim tava cu o folie de aliminiu sau cu un capac.
Dăm la cuptor cca. o oră, după care îndepărtăm folia sau capacul şi le mai lăsăm la foc cca. 10-15 minute pentru a se prinde oarece culoare.

Cât timp se coc legumele la cuptor, preparăm un sos cu care le vom servi. Alegerea mea pentru mărar este naturală, dat fiind faptul că acum e momentul când îl găsim verde în piaţă sau în stratul din grădină.
Îl preparăm repejor în oricare din formele ştiute.
Eu l-am făcut aşa:
Într-un vas lat am pus o lingură de ulei şi usutoroi tocat (nu e standard, aşa că poate fi omis!) şi am lăsat pe foc un minut până ce usturoiul şi-a lăsat aroma. Am presărat o lingură de făină şi după ce a prins puţină culoare, am adăugat lapte (sau apă, merge oricum) şi am amestecat cu grijă să nu se formeze cocoloaşe. Am pus în sosul acesta alb (aproape bechamel) mărarul tocat fin şi l-am mai lăsat la foc cca. 1 minut. Am adăugat un strop de oţet şi am potrivit sosul cu sare după gust.

Când sunt toate gata, servim legumele fierbinţi cu sos de mărar, fie ca fel principal, fie ca o garnituă elegantă lângă un caşcaval pane sau un şniţel vienez. Nu bag mâna în foc că nu ar merge chiar şi lângă o ceafă la grătar, marmorată cu interstiţii de grăsime, aşa cum îi şade bine acestei cărni fragede la care mulţi privim cu jind.

Încoronarea mesei va fi făcută cu un vin alb sec, un riesling vesel care va fi companion plăcut chiar şi la cărnurile albe lângă care vom servi legumele. Doar dacă va fi ceafă la grătar, atunci vom alege alt vin, dar nu chiar greoi, ci mai delicat, un rosé care să pună de acord în farfurie porcul cu plantele.




Click aici pentru a citi continuarea...